doar o umbră

strivesc sub pașii mei asfaltul întunecat al cerului,
mațele universului se prind în jurul meu de parcă m-ar cunoaște
apoi îmi atârnă beculețe de suflet într-o ordine pe care doar stelele o știu.

prind urletele vârcolacilor în palmă
ca și cum aș vrea să le storc de lună
poate prea invidios că eu nu am atins-o niciodată.

mă agăț de orice inimă căzută printre stele
ca de o sârmă ghimpată împletită cu lumină
o scutur de toate prafurile îi mototolesc bucuria
o târâi printre păsările sufletului apoi o trântesc în sângele universului.

încerc să urc mai sus. tremur… nu am mai murit niciodată.
pașii mei nu mai ating asfaltul,
mâna e doar o reflexie,
eu sunt doar o umbră ce mă traversează.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s